Inglodata in cosmarul provocat de propriul corp, Era a incercat sa isi continue viata ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, cel putin in fata celor din jur. Efectiv nu reusea sa scoata o singura vorba legata de problema ei de sanantate, nu putea nici macar sa aduca vorba despre asa drama.
A cumpanit zile intregi, au urmat nopti nedormite in care si-a dat seama ca familia ei va fi singura care va suferi cel mai tare, ca iubitul ei, Vladimir, va intra intr-o nebuloasa emotionala din care cu mare greutate va iesi la liman. Se cutremura numai la gandul ca acest om care i-a fost alaturi ani la rand va trebui sa invete sa traiasca fara ea, sau poate ea insasi ar trebui sa il invete acest lucru.
Oricate eforturi a facut, nu a reusit sa discute cu nimeni despre monstrul ce-i acaparase o parte a creiurului, insa simtea nevoia de eliberare a tristetii si a amalgamului de trairi care o incercau si singura solutie care ar fi putut-o salva sa se descatuseze a fost prietena ei din Danemarca, Melania. Se cunosteau inca din copilarie si pastrasera legatura in mod constant si dupa plecarea acesteia in Copenhaga, unde a mers intr-o delegatie si a ramas sa lucreze pentru firma-mama care ii planificase plecarea.
Astfel, cu mari strangeri de inima si parca stoarsa de vlaga, isi face curaj sa o sune.
- Buna, draga mea Melania!
-Oooo! Salutari cu drag, Chiar zilele trecute ma gandeam sa te sun, pentru ca ceva mi-a tot furat gandurile catre tine.
- Chiar eu cred ca am facut asta. Sunt intr-un mare impas si cred ca esti unica persoana ce ma poate sfatui. Nu vreau sa impachetez drama intr-un mic incident, asa ca am sa iti spun situatia clar: am cancer...
Au urmat momente de o liniste macabra, inspaimantatoare si rece...
Melania a fost parca lovita de un meteorit, a inceput sa tremure, s-a oprit, s-a blocat, i-au tasnit lacrimile, i-au inghetat, dar s-a stapanit cat a putut sa nu transmita toate aceste stari la capatul firului, sa nu ingreuneze si mai mult sufletul epuizat al prietenei sale.
In tot acest moment de respiro, Era s-a simtit eliberata, s-a simtit mai usoara ca a avut puterea de a exprima acest adevar dureros, parca a fost ca un tratament salvator.
Pentru a detensiona putin situatia si a-i da incredere Erei, Melania incearca sa disimuleze spunand:
- Draga mea, aceasta boala a devenit in zilele noastre precum o apendicita, medicina este evoluata si, cu siguranta, vei fi bine. Este o incercare a lui Dumnezeu, dar sunt convinsa ca vei depasi totul cu bine.
- Sii bine ca sunt o atee convinsa, asa ca nu e momentul sa implicam niciun zeu sau dumnezeu inexistent in asta.
- Imi pare rau, dar am vrut doar sa te incurajez...
- Melania, ne cunoastem de-o viata. Stii ca sunt un om rational care nu fuge de realitate, asa ca hai sa tratam totul ca atare si sa nu ne afundam in iluzii... Situatia este clara. Stiu ca si pentru tine este un soc, dar am nevoie de tine in alte scopuri. Daca intr-adevar vrei sa fii langa mine, o vei face, dar asa cum voi dori eu. Discutia este una lunga si grea, de aceea as prefera sa vin la Copenhaga.
- Nu e nevoie de deplasarea ta, imi voi pune lucrurile in ordine si in 3 zile vin la Bucuresti si...
- Nu, te rog, nu... Nimeni nu isi va complica viata pentru mine. Am sa iti comunic decizia mea, cu care stiu ca nu vei fi de acord, dar nimic nu ma va face sa ma razgandesc.
-Poate e mai bine asa. Intre timp, iti voi face programare la un medic faimos in domeniu, care cu siguranta, va gasi solutia optima.
- In regula. Iti multumesc. Ne auzim in cateva zile.
Era se simtea revigorata, parca i se desfundasera toate venele, parca era mai usoara, dupa ce s-a confesat. Nu spera la nimic nici in privinta medicului din Danemarca, dar poate trebuia sa isi dea o sansa, dar nu visand departe de realitate.
A doua zi si-a pus lucrurile in ordine la serviciu pentru un concediu de cateva zile, dupa care i-a spus lui Vladimir ca trebuie sa mearga la Copenhaga pentru o perioada scurta, intrucat va participa la un trainig. Nimic nou, asa ca viata lor decurgea normal, el neimaginandu-si ca iubita lui traieste un cosmar aproape singura.
Era deja decisese ce urma sa faca, desi inca nu fusese consultata si de alti medici, poate mai competenti, si nu considera hotararea ei un sacrificiu, ci doar dorea sa lase totul in ordine in urma ei, nu dorea sa schimbe cursul vietii nimanui.
Desi incerca sa se concentreze asupra muncii, iar acasa sa se poarte ca de obicei, reuseste cu mari eforturi, insa isi da seama cat de puternica este si cat de mult il iubeste pe Vladimir, chiar daca relatia lor s-a nascut din sentimentele lor profunde. Isi doreste sa nu il faca sa sufere, sa acapareze ea cat de mult poate din bolovanul care s-a pravalit asupra ei si a corpului ei, sa fie ea buretele care absoarbe toata suferinta.
Dupa putin timp, Era pleaca la Copenhaga, unde este intampinata de buna ei prietena, lasand acasa un iubit care deja ii ducea dorul. Intrucat Melania nu mai avusese liniste de la aflarea vestii, a facut imposibilul si a reusit sa ii faca programare la medicul Ejnar (razboinic) pentru a nu pierde timp, si implicit, pentru a nu isi ierde prietena de-o viata.
Dupa o lunga imbratisare sfarsita cu lacrimi reci pe obrajii amandurora, Melania porneste masina intr-o goana nebuna pana la clinica, o goana care, parca, o indeparta pe Era de boala ei, ca si cand totul era o evadare din propriul corp, din propria viata. Pe drum, linistea a fost acaparatoare deoarece Era incerca sa se linisteasca inainte de o consultatie al carei rezultat il cunostea deja, iar Melania nu a indraznit sa sparga linistea, de parca ar fi tras cu urechea la framantarile prietenei sale.
La clinica au fost intampinate de zambete sincere si de o caldura umana nemaintalnita pentru Era, care era obisnuita cu ifosele si prostia sistemului romanesc. Dupa foarte putine minute de asteptare, medicul a sosit si a incercat sa creeze o atmosfera prietenoasa pentru pacienta ale care stari le putea cu usurinta banui.
- Bine ati venit!
- Va multumesc pentru primire, insa nu e deloc bine faptul ca am venit, raspunse sec Era.
- Va multumim din tot sufletul ca v-ati facut timp si pentru prietena mea, incerca Melania sa rezolve situatia.
- Cu mare drag. As vrea sa pot face mai mult de atat pentru pacientii mei...
Era ii intinde medicului dosarul cu toate investigatiile pe care le facuse, fiind extrem de neincrezatoare. Dr. Ejnar arunca o privire peste documente si isi cheama asistentele sa o pregateasca pe Era pentru un RMN si pentru alte teste.
Desi lipsita de incredere si de speranta, Era s-a mai linistit putin cand a vazut echipamentul medical de care clinica dispunea. Era ca si cand ai coborat din Logan si te-ai urcat in Porche. Parca undeva, extrem de departe, la capatul Universului, se intrezarea un gram de lumina, o umbra de speranta care sa o linisteasca.
Au urmat cateva zile de investigatii, dupa care medicul a dorit sa aiba o discutie cu Era, o discutie in care sa ii prezinte situatia, dar si sa decida impreuna ce era de facut.
- Stii ca sunt o multime de oameni care sufera de cancer si destul de multi care reusesc sa depaseasca acest impas, asa ca...
- Nu doresc sa stiu astfel de statistici, il intrerupse Era. Vreau sa stiu exact care este situatia mea, nu a altora.
- In regula. Rezultatele noastre nu sunt mult diferite de cele pe care le ai din Romania... Nu am multe de adaugat in privinta diagnosticului, vreau sa ne focusam pe solutii. Vad ca esti o persoana pragmatica, asa ca voi fi foarte direct.
- Va rog...
- Situatia este extrem de dificila, Cum probabil stii si tu, tumorile cerebrale reprezinta probleme extrem de delicate din doua motive principale: se dezvolta rapid si sunt intr-o zona sensibila, poate cea mai sensibila a corpului uman.
-Nu este surprinzator pentru mine. Vreau sa stiu ce se poate face, replica Era.
- Pai, relua profesorul Ejnar, singura ta sansa sa te salvezi este operatia, dar...
- Cate sanse am sa revin dupa interventie la o viata normala?
- Tocmai aici este problema. Fiecare interventie, indiferent de gravitatea ei, presupune niste riscuri, mai mici sau mai mari. Din pacate, in ceea ce te priveste, tumora a aparut pe zona cerebrala care se ocupa de motricitate. Astfel, daca operatia, care este foarte riscanta, va fi un succes, sunt sanse de 10% sa revii la viata ta din prezent.
Amandoi au tacut, medicul parca respectand durerea si drama Erei, care a ramas stana de piatra, parca ii inghetase creierul, nu se putea gandi la nimic, parca abia respira, parca tumora ii bloca artera inimii, parca incerca sa se trezeasca din acest macabru cosmar. Se astepta din clipa in clipa sa se trezeasca la realitatea ei, sa fi fost un vis, din care sa se trezeasca plina de sudoare si infricosata, dar sa se ghemuiasca la pieptul lui Vladimir, langa care se simtea in siguranta, protejata si iubita.
Iar avea fractiuni de secunda in care nu putea crede ca despre ea este vorba, poate totul era o sceneta, daca nu era un cosmar, era o regie la camera ascunsa... Dar nu... Nu era asa... Era adevarat, era grav, era cumplit, era aproape de sfarsit...
Toate aceste ganduri si trairi s-au perindat prin mintea si prin trupul ei cateva minute bune, pana cand doctorul a rupt vraja linistii:
- Stii, nu trebuie sa iti pierzi speranta. Nu trebuie sa disperi. Sansele sunt cele pe care ti le-am spus, parca fiindu-i teama sa le repete, dar miracole exista.
- Nu exista miracole, nu cred in asa ceva. Vreau doar sa stiu ce se va intampla daca nu voi accepta operatia...
S-a facut din nou liniste. Profesorul Ejnar nu se asteptase la o astfel de situatie. De obicei, pacientii se agata de cea mai mica posibilitate, vor sa creada in miracole, vor sa creada ca sunt iubiti de Dumnezeu, ca vor fi alesi sa se salveze, ca sunt doar supusi unei grele incercari. Dar Era nu era asa, era diferita, complet diferita de toti pacientii bolnavi de cancer pe care ii tratase pana atunci. Era cerebrala, puternica si sigura pe ea. Atunci medicul a realizat ca aceasta atitudine a ei nu este o masca, nu este o aparenta a disperarii, ci un caracter de fier, un zid puternic ce nu va putea fi daramat. A constientizat instant ca nu o va putea convinge si ca va trebui sa gaseasca o solutie.
- Ce se va intampla cu mine? Ma refer cum voi sfar..., incerca Era sa articuleze, dar nu putea. Nu putea sa intrebe cum va muri. Cum sa intrebi asa ceva? Cum sa astepti sa mori? Cum sa sfarsesti astfel la doar 28 de ani, desi e clar ca varsta nu conteaza? Cum sa te informezi cu privire la modul in care vei sfarsi in scurt timp, cand alte femei de varsta ta isi leagana copiii sau ii asteapta sa vina pe lume? Cum sa iti numeri zilele ramase, in timp ce altele numara zilele pana cand bebelusii lor le vor lumina existenta? Cum sa te gandesti la moarte, cand soarele straluceste cu drag, cand natura te cheama in mijlocul ei, cand..., cand...
- Era draga, teoria nu confera nimic sigur deoarece corpul uman depaseste orice studiu, dar vei avea dureri de cap din ce in ce mai dese si mai puternice, care vor deveni insuportabile la...
- Sfarsit, completa Era alba ca varul la fata.
-Da..., confirma profesorul Ejnar parca la fel de dezamagit. Vei avea si accese de ameteli, care vor deveni lesinuri, intrucat tumora va creste si nu va lasa creierul sa se oxigeneze. De asemenea, te vei simti vlaguita, vei dori sa te odihnesti din ce in ce mai mult, dar daca accepti operatia...
- Nici gand, raspunse concis Era. Atata timp cat sansele sunt mici, chiar foarte mici, nu doresc sa fiu material didactic al medicinei, nu vreau sa fiu cobaiul medicilor, nu vreau sa fiu ciopartita, nu voi fi niciodata o leguma... niciodata...
- E clar ca nu vei razgandi, insa trebuie sa te gandesti foarte bine. Daca in maximum doua saptamani nu se va face operatia, mai tarziu va fi imposibil. Daca ar fi dupa mine, te-as baga acum in sala de operatii...
- Bine ca traim intr-o lume libera in care putem alege...
- Te sfatuiesc sa te gandesti bine, extrem de bine si sa nu iei o decizie pripita. Consider ca trebuie sa discuti si cu familia ta.
- Nimeni in afara de mine nu va decide cu privire la propriul meu corp... absolut nimeni...
- Cum crezi, dar nu lua hotarari pripite.
- Va multumesc mult pentru timpul acordat si pentru sfaturi, iar in acelasi timp, imi cer scuze ca atitudinea mea nu este una tocmai potrivita.
Dorind sa iasa cat mai repede din biroul medicului, din clinica si, poate, din propria-i viata, Era rosteste o ultima intrebare, poate cea mai dureroasa, pe care o rosteste cu vocea alteia, cu o voce pe care nu o recunoste, care nu ii este familiara:
-Cat timp mai am fara operatie?
- Doua luni... maximum...
Era a parasit clinica mai repede decat si-ar imagina cineva, poate cu o viteza mai mare decat a luminii. Simtea ca se sufoca, nu putea gandi, nu putea respira, simtea ca propriu-i corp o strange, ca nu ii mai vine si ca nu o va mai lasa sa traisca nici macar cele doua luni prevazute de profesorul Ejnar... doua luni... doar doua luni... incredibil... Ceea ce pentru majoritatea oamenilor este lurul cel mai neprevazut, moartea, pentru ea era atat de aproape, ea era printre putinii care stiu cand vor muri. Atunci a constientizat cat de bine si usor este sa traiesti fara sa iti stii viitorul, sa lasi totul sa vina, sa se intample firesc, surprinzator. Se pare ca Universul a organizat lumea mai bine decat a crezut, nu ne-a creat pentru a ne mahni, ci pentru a trai, pentru a trai din plin fiecare clipa, fiecare senzatie, fara a cumpani, fara a pleca urechea la miile de prejudecati din jur, fara a trai prin prisma spuselor si parerilor celor din jur, doar pentru a trai, pentru a fi liberi.
Stabilise cu Melania sa se intalneasca in centrul orasului dupa intrevederea cu medicul, dar Era nu dorea sa vada pe nimeni, cel putin pe nimeni cunoscut si apropiat, voia sa fie singura, doar ea cu sine, sa se gandeasca la ce urma sa fie, sa faca totul, acum, pe ultima suta de metri, exact asa cum voia, cum simtea si cum credea ca este mai bine. Totul era clar legat de boala, asa ca nu avea decat sa se gandeasca cum sa puna in practica solutia la care s-a gandit inca din prima secunda in care si-a aflat diagnosticul. Nu avea niciun dubiu cu privire la acest lucru, asa ca timpul nu trebuia pierdut, oricum era mult prea scurt.
A anuntat-o pe buna ei prietena ca doreste sa fie singura si a pornit hai-hui pe strazile din Copenhaga. In ciuda durerii cronice din sufletul ei, orasul parca isi deschidea portile in fata ei, parca dorea sa o imbratiseze si sa o faca sa uite, fie doar pentru cateva clipe, de drama ei. Cladirile impunatoare, dar prietenoase, se imbinau perfect cu cele minimaliste, ceea ce o facea pe Era sa se simta prinsa la mijloc, intre doua lumi, intre viata si moarte. Era clar ca totul trece, ca trebuie sa lasam loc in lume si altora. Constructiile mai vechi, dar viu colorate, pline de viata. erau in deplina antiteza cu Era, cu trairile ei. In mintea ei vuiau mii de ganduri pe minut, parca nu le putea stapani, nu le putea ordona, si era geloasa pe niste maldare de piatra care dainuie sute de ani, care nu mor, care nu se indoaie in fata bolilor, care stau semete secole de-a randul. Poate ar fi fost bine sa fie si ea o bucata de roca, fara sentimente si fara ratiune, sa nu stie ce i se intampla, sa nu stie ce este, de unde a venit si ce cauta in aceasta lume plina de suferinte.
- In regula. Iti multumesc. Ne auzim in cateva zile.
Era se simtea revigorata, parca i se desfundasera toate venele, parca era mai usoara, dupa ce s-a confesat. Nu spera la nimic nici in privinta medicului din Danemarca, dar poate trebuia sa isi dea o sansa, dar nu visand departe de realitate.
A doua zi si-a pus lucrurile in ordine la serviciu pentru un concediu de cateva zile, dupa care i-a spus lui Vladimir ca trebuie sa mearga la Copenhaga pentru o perioada scurta, intrucat va participa la un trainig. Nimic nou, asa ca viata lor decurgea normal, el neimaginandu-si ca iubita lui traieste un cosmar aproape singura.
Era deja decisese ce urma sa faca, desi inca nu fusese consultata si de alti medici, poate mai competenti, si nu considera hotararea ei un sacrificiu, ci doar dorea sa lase totul in ordine in urma ei, nu dorea sa schimbe cursul vietii nimanui.
Desi incerca sa se concentreze asupra muncii, iar acasa sa se poarte ca de obicei, reuseste cu mari eforturi, insa isi da seama cat de puternica este si cat de mult il iubeste pe Vladimir, chiar daca relatia lor s-a nascut din sentimentele lor profunde. Isi doreste sa nu il faca sa sufere, sa acapareze ea cat de mult poate din bolovanul care s-a pravalit asupra ei si a corpului ei, sa fie ea buretele care absoarbe toata suferinta.
Dupa putin timp, Era pleaca la Copenhaga, unde este intampinata de buna ei prietena, lasand acasa un iubit care deja ii ducea dorul. Intrucat Melania nu mai avusese liniste de la aflarea vestii, a facut imposibilul si a reusit sa ii faca programare la medicul Ejnar (razboinic) pentru a nu pierde timp, si implicit, pentru a nu isi ierde prietena de-o viata.
Dupa o lunga imbratisare sfarsita cu lacrimi reci pe obrajii amandurora, Melania porneste masina intr-o goana nebuna pana la clinica, o goana care, parca, o indeparta pe Era de boala ei, ca si cand totul era o evadare din propriul corp, din propria viata. Pe drum, linistea a fost acaparatoare deoarece Era incerca sa se linisteasca inainte de o consultatie al carei rezultat il cunostea deja, iar Melania nu a indraznit sa sparga linistea, de parca ar fi tras cu urechea la framantarile prietenei sale.
La clinica au fost intampinate de zambete sincere si de o caldura umana nemaintalnita pentru Era, care era obisnuita cu ifosele si prostia sistemului romanesc. Dupa foarte putine minute de asteptare, medicul a sosit si a incercat sa creeze o atmosfera prietenoasa pentru pacienta ale care stari le putea cu usurinta banui.
- Bine ati venit!
- Va multumesc pentru primire, insa nu e deloc bine faptul ca am venit, raspunse sec Era.
- Va multumim din tot sufletul ca v-ati facut timp si pentru prietena mea, incerca Melania sa rezolve situatia.
- Cu mare drag. As vrea sa pot face mai mult de atat pentru pacientii mei...
Era ii intinde medicului dosarul cu toate investigatiile pe care le facuse, fiind extrem de neincrezatoare. Dr. Ejnar arunca o privire peste documente si isi cheama asistentele sa o pregateasca pe Era pentru un RMN si pentru alte teste.
Desi lipsita de incredere si de speranta, Era s-a mai linistit putin cand a vazut echipamentul medical de care clinica dispunea. Era ca si cand ai coborat din Logan si te-ai urcat in Porche. Parca undeva, extrem de departe, la capatul Universului, se intrezarea un gram de lumina, o umbra de speranta care sa o linisteasca.
Au urmat cateva zile de investigatii, dupa care medicul a dorit sa aiba o discutie cu Era, o discutie in care sa ii prezinte situatia, dar si sa decida impreuna ce era de facut.
- Stii ca sunt o multime de oameni care sufera de cancer si destul de multi care reusesc sa depaseasca acest impas, asa ca...
- Nu doresc sa stiu astfel de statistici, il intrerupse Era. Vreau sa stiu exact care este situatia mea, nu a altora.
- In regula. Rezultatele noastre nu sunt mult diferite de cele pe care le ai din Romania... Nu am multe de adaugat in privinta diagnosticului, vreau sa ne focusam pe solutii. Vad ca esti o persoana pragmatica, asa ca voi fi foarte direct.
- Va rog...
- Situatia este extrem de dificila, Cum probabil stii si tu, tumorile cerebrale reprezinta probleme extrem de delicate din doua motive principale: se dezvolta rapid si sunt intr-o zona sensibila, poate cea mai sensibila a corpului uman.
-Nu este surprinzator pentru mine. Vreau sa stiu ce se poate face, replica Era.
- Pai, relua profesorul Ejnar, singura ta sansa sa te salvezi este operatia, dar...
- Cate sanse am sa revin dupa interventie la o viata normala?
- Tocmai aici este problema. Fiecare interventie, indiferent de gravitatea ei, presupune niste riscuri, mai mici sau mai mari. Din pacate, in ceea ce te priveste, tumora a aparut pe zona cerebrala care se ocupa de motricitate. Astfel, daca operatia, care este foarte riscanta, va fi un succes, sunt sanse de 10% sa revii la viata ta din prezent.
Amandoi au tacut, medicul parca respectand durerea si drama Erei, care a ramas stana de piatra, parca ii inghetase creierul, nu se putea gandi la nimic, parca abia respira, parca tumora ii bloca artera inimii, parca incerca sa se trezeasca din acest macabru cosmar. Se astepta din clipa in clipa sa se trezeasca la realitatea ei, sa fi fost un vis, din care sa se trezeasca plina de sudoare si infricosata, dar sa se ghemuiasca la pieptul lui Vladimir, langa care se simtea in siguranta, protejata si iubita.
Iar avea fractiuni de secunda in care nu putea crede ca despre ea este vorba, poate totul era o sceneta, daca nu era un cosmar, era o regie la camera ascunsa... Dar nu... Nu era asa... Era adevarat, era grav, era cumplit, era aproape de sfarsit...
Toate aceste ganduri si trairi s-au perindat prin mintea si prin trupul ei cateva minute bune, pana cand doctorul a rupt vraja linistii:
- Stii, nu trebuie sa iti pierzi speranta. Nu trebuie sa disperi. Sansele sunt cele pe care ti le-am spus, parca fiindu-i teama sa le repete, dar miracole exista.
- Nu exista miracole, nu cred in asa ceva. Vreau doar sa stiu ce se va intampla daca nu voi accepta operatia...
S-a facut din nou liniste. Profesorul Ejnar nu se asteptase la o astfel de situatie. De obicei, pacientii se agata de cea mai mica posibilitate, vor sa creada in miracole, vor sa creada ca sunt iubiti de Dumnezeu, ca vor fi alesi sa se salveze, ca sunt doar supusi unei grele incercari. Dar Era nu era asa, era diferita, complet diferita de toti pacientii bolnavi de cancer pe care ii tratase pana atunci. Era cerebrala, puternica si sigura pe ea. Atunci medicul a realizat ca aceasta atitudine a ei nu este o masca, nu este o aparenta a disperarii, ci un caracter de fier, un zid puternic ce nu va putea fi daramat. A constientizat instant ca nu o va putea convinge si ca va trebui sa gaseasca o solutie.
- Ce se va intampla cu mine? Ma refer cum voi sfar..., incerca Era sa articuleze, dar nu putea. Nu putea sa intrebe cum va muri. Cum sa intrebi asa ceva? Cum sa astepti sa mori? Cum sa sfarsesti astfel la doar 28 de ani, desi e clar ca varsta nu conteaza? Cum sa te informezi cu privire la modul in care vei sfarsi in scurt timp, cand alte femei de varsta ta isi leagana copiii sau ii asteapta sa vina pe lume? Cum sa iti numeri zilele ramase, in timp ce altele numara zilele pana cand bebelusii lor le vor lumina existenta? Cum sa te gandesti la moarte, cand soarele straluceste cu drag, cand natura te cheama in mijlocul ei, cand..., cand...
- Era draga, teoria nu confera nimic sigur deoarece corpul uman depaseste orice studiu, dar vei avea dureri de cap din ce in ce mai dese si mai puternice, care vor deveni insuportabile la...
- Sfarsit, completa Era alba ca varul la fata.
-Da..., confirma profesorul Ejnar parca la fel de dezamagit. Vei avea si accese de ameteli, care vor deveni lesinuri, intrucat tumora va creste si nu va lasa creierul sa se oxigeneze. De asemenea, te vei simti vlaguita, vei dori sa te odihnesti din ce in ce mai mult, dar daca accepti operatia...
- Nici gand, raspunse concis Era. Atata timp cat sansele sunt mici, chiar foarte mici, nu doresc sa fiu material didactic al medicinei, nu vreau sa fiu cobaiul medicilor, nu vreau sa fiu ciopartita, nu voi fi niciodata o leguma... niciodata...
- E clar ca nu vei razgandi, insa trebuie sa te gandesti foarte bine. Daca in maximum doua saptamani nu se va face operatia, mai tarziu va fi imposibil. Daca ar fi dupa mine, te-as baga acum in sala de operatii...
- Bine ca traim intr-o lume libera in care putem alege...
- Te sfatuiesc sa te gandesti bine, extrem de bine si sa nu iei o decizie pripita. Consider ca trebuie sa discuti si cu familia ta.
- Nimeni in afara de mine nu va decide cu privire la propriul meu corp... absolut nimeni...
- Cum crezi, dar nu lua hotarari pripite.
- Va multumesc mult pentru timpul acordat si pentru sfaturi, iar in acelasi timp, imi cer scuze ca atitudinea mea nu este una tocmai potrivita.
Dorind sa iasa cat mai repede din biroul medicului, din clinica si, poate, din propria-i viata, Era rosteste o ultima intrebare, poate cea mai dureroasa, pe care o rosteste cu vocea alteia, cu o voce pe care nu o recunoste, care nu ii este familiara:
-Cat timp mai am fara operatie?
- Doua luni... maximum...
Era a parasit clinica mai repede decat si-ar imagina cineva, poate cu o viteza mai mare decat a luminii. Simtea ca se sufoca, nu putea gandi, nu putea respira, simtea ca propriu-i corp o strange, ca nu ii mai vine si ca nu o va mai lasa sa traisca nici macar cele doua luni prevazute de profesorul Ejnar... doua luni... doar doua luni... incredibil... Ceea ce pentru majoritatea oamenilor este lurul cel mai neprevazut, moartea, pentru ea era atat de aproape, ea era printre putinii care stiu cand vor muri. Atunci a constientizat cat de bine si usor este sa traiesti fara sa iti stii viitorul, sa lasi totul sa vina, sa se intample firesc, surprinzator. Se pare ca Universul a organizat lumea mai bine decat a crezut, nu ne-a creat pentru a ne mahni, ci pentru a trai, pentru a trai din plin fiecare clipa, fiecare senzatie, fara a cumpani, fara a pleca urechea la miile de prejudecati din jur, fara a trai prin prisma spuselor si parerilor celor din jur, doar pentru a trai, pentru a fi liberi.
Stabilise cu Melania sa se intalneasca in centrul orasului dupa intrevederea cu medicul, dar Era nu dorea sa vada pe nimeni, cel putin pe nimeni cunoscut si apropiat, voia sa fie singura, doar ea cu sine, sa se gandeasca la ce urma sa fie, sa faca totul, acum, pe ultima suta de metri, exact asa cum voia, cum simtea si cum credea ca este mai bine. Totul era clar legat de boala, asa ca nu avea decat sa se gandeasca cum sa puna in practica solutia la care s-a gandit inca din prima secunda in care si-a aflat diagnosticul. Nu avea niciun dubiu cu privire la acest lucru, asa ca timpul nu trebuia pierdut, oricum era mult prea scurt.
A anuntat-o pe buna ei prietena ca doreste sa fie singura si a pornit hai-hui pe strazile din Copenhaga. In ciuda durerii cronice din sufletul ei, orasul parca isi deschidea portile in fata ei, parca dorea sa o imbratiseze si sa o faca sa uite, fie doar pentru cateva clipe, de drama ei. Cladirile impunatoare, dar prietenoase, se imbinau perfect cu cele minimaliste, ceea ce o facea pe Era sa se simta prinsa la mijloc, intre doua lumi, intre viata si moarte. Era clar ca totul trece, ca trebuie sa lasam loc in lume si altora. Constructiile mai vechi, dar viu colorate, pline de viata. erau in deplina antiteza cu Era, cu trairile ei. In mintea ei vuiau mii de ganduri pe minut, parca nu le putea stapani, nu le putea ordona, si era geloasa pe niste maldare de piatra care dainuie sute de ani, care nu mor, care nu se indoaie in fata bolilor, care stau semete secole de-a randul. Poate ar fi fost bine sa fie si ea o bucata de roca, fara sentimente si fara ratiune, sa nu stie ce i se intampla, sa nu stie ce este, de unde a venit si ce cauta in aceasta lume plina de suferinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu